Relația dintre religie și violență este un subiect frecvent în discursul contemporan. Problema a devenit deosebit de acută în urma atacurilor din 11 septembrie 2001. Nu este surprinzător că relația dintre religie și violență se concentrează în primul rând pe legătura dintre islam și violență.

În acest context, poate părea surprinzător că ziarul englez Independent a publicat în ediția sa din 9 februarie 2016 rezultatele unei cercetări care, examinând comparativ problema violenței, a ajuns la concluzia că violența este de fapt mult mai frecventă în Biblie decât în Coran. Referințele sunt în mare parte din Vechiul Testament, deși, conform acestei cercetări, nici Noul Testament nu este lipsit de texte despre violență.

Cercetarea menționată a examinat referințele la violență din cele două colecții (Biblia și Coranul) pe baza unui software. Metoda în sine lasă mult de dorit, ceea ce pune sub semnul întrebării și rezultatul. Cercetătorul care a examinat textele despre violență nu face diferența între texte descriptive și texte prescriptive. Adică, un text despre violență care descrie o situație istorică este considerat la fel de relevant ca un text în care agresiunea are loc la porunca divină. Cu toate acestea, în ciuda concluziilor discutabile din punct de vedere profesional, rămâne un fapt incontestabil că violența este o temă cu care tradiția creștină trebuie să se confrunte serios. Istoria bisericii este plină de manifestări violente (convertiri forțate, războaie religioase, dispute teologice sângeroase), iar multe forme de agresiune, chiar și în versiuni legitime (de exemplu, intoleranța față de alte religii), nu lipsesc nici din lumea bisericească contemporană. Toate acestea sugerează că biserica, sau cultura care reprezintă tradiția biblică ca un sistem de valori, trebuie să se confrunte nu doar cu trecutul său, ci și să dea socoteală în prezent în fața opiniei publice cu privire la modul în care consideră relevante textele biblice care nu exclud violența.

Asocierea necesară dintre religie și violență în societate a amplificat nu doar islamofobia, ci și creștinofobia și, în general, anti-religiozitatea. Este remarcabil însă că această anti-religiozitate nu se manifestă în principal în comunitățile care practică știința religiei la un nivel profesional, ci în afara acestora, ceea ce sugerează că în spatele respingerii se află probleme de interpretare și hermeneutică.

Așa cum arată cercetările contemporane, rădăcina noului ateism se află în primul rând în textele despre violență din Vechiul Testament. Richard Dawkins consideră că Dumnezeul Vechiului Testament este un „monstru moral”. Ca justificare, el citează texte biblice precum Geneza 22 (porunca de a-l sacrifica pe Isaac), pe care o consideră un exemplu clasic de abuz asupra copiilor. Ce fel de Dumnezeu este acela – se întreabă el – care „se înfurie de fiecare dată când poporul său ales flirtează cu un zeu rival” (Exodul 32)? Și, desigur, vede un exemplu clasic de divinitate sângeroasă și xenofobă în „povestea genocidului” care descrie distrugerea locuitorilor originari ai Canaanului (de exemplu, 1 Samuel 15).

Problema ridicată nu poate fi rezolvată la nivel de meta-argumentație. Dacă cineva ar susține că în această retorică anti-creștină (sau anti-religioasă în general) apar și diferite forme de agresiune, aceasta nu rezolvă problema în sine. Ce putem face cu aceste texte despre violență? Presupune religia violența? Întrebarea apare și în contexte care nu caută soluția în direcția ruperii radicale a lui Dawkins.

Cunoscând istoria hermeneuticii textelor despre violență, este remarcabil că aceste întrebări apar în primul rând în contexte în care întrebătorul nu a crescut în cultura evreiască. De exemplu, în secolul al II-lea d.Hr., Marcion, căutând o imagine a unui Dumnezeu mai „uman”, a rupt cu tradiția Vechiului Testament. Dar cum se face că Isus Hristos, care a pus bazele învățăturii bisericii creștine și care – în lectura tradițională – nu doar că evită în mod evident, ci și respinge explicit aplicarea violenței în religie, nu s-a îndepărtat de Vechiul Testament, pe care interpretarea lui Dawkins îl consideră impregnat de ideea violenței? Se ridică astfel întrebarea ce rol joacă modelul hermeneutic în interpretarea acestor texte? Nu proiectăm asupra acestor texte scheme de interpretare pe care acestea de fapt nu le tolerează? Și în ce măsură ajută conștientizarea modelelor de lectură pentru ca aceste texte să devină o parte valoroasă a unei culturi fără a reprezenta un pericol pentru conviețuirea socială?